Latest

Cerul si timpul

poza Sunt multe cele care ni se aseaza in cale. Fete de portelan cu zambet fals de manechin, oglinzi sparte pe jumatate ce reflecta adevaruri neaflate inca, ganduri triste si vesele cu aroma de portocale, pesti colorati care plutesc pret de cateva clipe undeva in apropierea viselor, prieteni, maini intinse, suflete dragi, umbre de fum si raze de soare in dimineti mult prea tematoare de preaplinul unei lumi absorbite de propria trecere. Deasupra vegheaza cerul nesfarsit, in noi sapa tainic necrutatorul timp, iar alegerile si gandurile sunt doar framantari efemere menite sa subrezeasca increderea intr-o, oricum, iluzorie siguranta. Calea e una singura, incepe si se termina in punct fix, un perpetuum mobile de la intuneric la lumina. E singura lege care nu poate fi incalcata. Urmele pasilor se vor acoperi de nisip, va avea vantul grija, glasul ascunselor ganduri se va acoperi sub cupola unui urias clopot spart, va avea timpul grija. Aparent nesfarsita cale e plina de o ciudata insiruire, profeti mincinosi langa inocente ganduri, alb si negru, adevar langa iluzie si eroare, ura alaturi de dragoste, extreme care se resping si se atrag in acelasi timp, intr-un joc transparent si complex cu margele de sticla. Asceza de la intuneric spre lumina e o chestiune personala, ce tine intr-o oarecare masura de sansa, de gust si banuiesc, de un destin inghesuit pe o cale trasata intre rasarit si apus. Deasupra cerul, in noi, timpul. E singura lege.

Lucruri obisnuite

 Seara canta alene pe la geam inganata de sunetul plin de culoare al ploii. Absorbit de un text care nu se dadea deloc batut si asezat intr-o forma multumitoare nici n-am bagat de seama cand ai intrat. Doar mi-am gasit cafeaua calda si primitoare asezata in stanga si cativa biscuiti cu miere pe o farfurioara in dreapta monitorului. Asa m-am obisnuit de-o vreme. La fel cum m-am obisnuit sa te aud reprosandu-mi pentru a nu stiu cata oara ca iar am impanzit casa cu hainele pe care nicicum nu le nimeresc in dulap, dar pe care le gasesc zi de zi frumos asezate la locul lor, asa cum m-am obisnuit sa scormonesc pana la haos printre carti si discuri ca mai apoi sa le regasesc asezate in monumentala lor ordine. M-am deprins deja sa nu te mai intreb nimic atunci cand ajungi acasa si stiu ca n-ai chef de povesti. M-am obisnuit sa te vad zambind atunci cand eu ajung acasa incruntat de preaplinul vreunei zile dureros de enervanta si la randul meu am invatat sa zambesc. M-am obisnuit chiar sa ma enervezi atunci cand e clar ca nu am dreptate dar lupt orbeste pentru un adevar desantat. M-am obisnuit sa te privesc cum citesti si sa te stiu in spate urmarind cum se nasc cuvintele si notele muzicale si m-am mai obisnuit si cu ideea ca intr-o zi o sa te invat cum se prinde pe chitara nota do. M-am obisnuit deja sa-ti vad numele atunci cand suna telefonul si lucruri obisnuite-mi par si incapatanarile si lamentarile tale de peste zi. Seara canta alene pe la geam, dar ploaie incetase sa mai acompanieze cantecul intunecat. Nu m-as putea obisnui, insa, sa stiu ca as putea sa pierd intr-o zi toate aceste lucruri obisnuite.

Doua jumatati

Unde se duc toate cele pe care la un moment dat le-am simtit? Durere, furie, iubire, frustrare, bucurie, intelegere, dezamagire, ura, speranta, incredere… Unde se duc toate gândurile, unde se ascund privirile furate si umbrele pe care le-am scos din tacere si le-am transformat in curcubee intr-o anume zi din calendar? Ascunse in noi, zilele si clipele sunt egale si nu mai tin cont de notiuni abstracte si logice de timp, ci sunt aproape mereu ghidate de stari si simtiri. Un ieri inegal cu azi si un maine, expresiv nascut pe experienta celor care se aduna, se cladesc in ceea ce ne place sa numim suflet. Traim rupti in doua jumatati, una dintre ele se vede si se judeca, iar cealalta e un malaxor al tuturor celor care trec prin noi. Eu sunt cel intors de luciul oglinzii, pe tine te vad cu ochii mei, eu sunt si cel de dincolo de geaca de blugi si tricoul cu scris alb, tu esti dincolo de chip, o suma de ganduri. Eu si cu tine ne intalnim in fiecare zi pe taramul unei lumi in care predomina convenientele, predomina sentimentele controlate si ale carei legi scrise stau, mai nou, sub semnul pozelor aşternute intr-o lume virtuala. Eu, cel care nu ma stiu din oglinda si tu, asa cum nici tu nu te recunosti in imagini, ne intalnim rar si doar pe taramuri in care nu lasam sa intre intunericul de afara. Eu cu ale mele, tu cu ale tale, intr-o zbatere rebela asemeni unui zbor frant al unui fluture de noapte. Jumatate adevar, jumatate convenienta. N-o sa te intrebi poate niciodata care e adevarul si care e convenienta, sau daca te intrebi o s-o faci la ceas soptit in jumatatea pe care nu o regasesti in reflexia luciului de apa. Picaturile de ploaie pot fi si lacrimi, un salut e si o experienta tactila, o vorba naste ganduri, un semn deschide poarta unor intelesuri. Doua jumatati, doua vise oarbe in cautarea luminii.

Llosa, in alt fel

S-a apropiat incet de birou, si-a trecut mana alene peste ziarele ingramadite asimetric si a suspinat. Oglinda nu minte, de fapt, n-a facut-o niciodata. S-a privit de dimineata atent, asa cum n-o mai facuse din primul an de facultate cand asculta demiurgii cuvantand in amvon despre puterea intelesului filata in taine filosofice. Unde e tanarul plin de idealuri de alta data, omul care visa sa schimbe scoarta inceata a lumii si sa invinga forta necrutatoare a timpului? S-a ales praful, iar cuvantul a obosit sub retina oarba a tubului catodic. In mintea omului prins in vraja cartilor nu mai salasluiesc decat conspiratii si rating, bani, putere si sfere de influenta. A naibii soarta.

“La birou am un sef idiot”, se aude spasmodic din play-listul care obsesiv se dezlantuie de luni pana vineri tarziu.E prea tanar sa mai sufere si prea tarsit de toate scandalurile din jur. Viseaza inca la usa deschisa care sa-l indemne sa-si faca in liniste meseria, asa cum ii place, cu pasiune si compasiune. A vrut asa de multe si din pacate i-au iesit atat de putine. Asemeni canarului cantator din colivia Phoenicsilor, trupa favorita a sefului sau obsedat de privirea din oglinda, a cazut ranit la prima incercare de a striga cerul. Si acolo a ramas, strivit de un albastru visat prea intens si uneori colorat de iluzia vestului.

Nu-i pasa deloc de campanii media, de revolutii, de industrii, de crize economice si de inginerii financiare. N-are chef de power-flower si nici de coloratul disco. Caderea bursei nu-l misca deloc si pare electrocutat de acordurile perverse ale unei trupe cu nume de hotel japonez, care l-au facut la un moment dat sa-si imagineze cum ar fi daca ar alunga monotonia cu un salt de la etajul zece al blocului, unde seara de seara fumeaza un chistoc in timp ce comunica pe chat cu diversi amici virtuali, pe care nu i-a cunoscut, nu-i cunoaste si nici nu-i va cunoaste niciodata.

Usile sunt momentan inchise, iar puntea dintre ascultatorul de demiurgi, canarul cantator si monotonul tacanit al tastelor in cautare de chat, nu se intrevede. Trei generatii se frang cautand un axis mundi departe de a fi gasit si nici viitorul nu pare a le oferi calea comuna de comunicare. Trei generatii se zbat lipsite de chef intr-un univers provincial plin de arome exotice, care reuneste laolalta fara nicio noima rating, complexe si vise aiurite. Oglinda nu minte, de fapt, n-a facut-o niciodata.

Sunetele orasului

Obisnuinta face sa trecem printr-un oras si sa-i palpam semnele, arhitectura, cladirile, sa ne clatim ochii in albastrul vreunei case speciale sau sa interferam cu vreo placuta care ne aduce aminte de ceva, sau de cineva. Sub zodia complexa a vizualului ascundem imagine peste imagine, din care ne vom recompune mental, peste-o vreme, amintiri. Ce nu inregistram in sertarele de amintiri condensam, in mod cert, in camerele foto digitale si ingramadim mai apoi pe stickuri si discuri, sau intre rame. Locurile prin care umblam devin imagini, vorbim despre locurile pe care le-am vazut definindu-le in culori. Cum ar arata oare locurile prin care trecem, daca ar fi sa le definim prin sunetele lor? Sunt convins ca fiecare spatiu are o muzica proprie, are un amalgam de sunete care-l definesc, pe care le arhiveaza in mod particular si care-i confera autenticitate. Daca din punct de vedere vizual Mediasul nu este asemeni Sibiului sau Brasovului, dar nici Târgu-Mures nu este asemeni Clujului, sunt convins ca sunetul fiecarui oras este diferit de al altuia. Inchid ochii. In centrul Brasovului se aud pasi fermi, pasi multi, voci multicolore care se disting din grupuri aparent linistite, se aude respiratia Bisericii Negre si Piata Sfatului cum tresare usor la fiecare zbatere de aripa a porumbeilor. Clujul se aude duduind ca o locomotiva si alunga monotonia sub glas studentesc, viguros si proaspat. Din Gradina Botanica se aude cum trosnesc bobocii spre floare, iar de la Belvedere se aude serpuind Somesul. In Sibiu se aud filele intoarse in libraria din centru si cladirile vorbesc printr-o acustica cifrata in jazz, pe care e imposibil sa n-o auzi. Si Mediasul are sunetele lui. Fiecare loc are o muzica speciala, care intra sau nu in rezonanta cu muzica din interiorul nostru. Armonia dintre oameni si locuri e o partitura complexa.

Actorul

Din intunericul alunecos si perfid tasneste lumina lina, iar respiratia se ghemuieste intr-un ungher de suflet. Ritualul incepe, pe altarul de lemn se alcatuiesc pasii bine calculati, cu urme slefuite in ore si ore. Secunda este arc suspendat in timp de un fir de par si albastrul pur al gandului intrupat in cuvant se scurge dinspre lumina spre intuneric. Cuvantul, cel care a fost la inceput, taie aidoma cutitelor care sfasie turbate aerul dens de pe scena, iar ceasul s-a ascuns sub preaplinul sacadat al tobei cladite pe zongora. Glas tanguit se ingana sub strunele ceterii. Initierea incepe sub semnul dionisiac al paradisului patruns si tulburator continua pe treptele care duc spre infernul durerii si deznadejdii. Razbunarea incinge sangele si clocoteste sub semnul securii inchipuite in rosu pe piele. Sarutul, pecetea legamantului intru implinirea celor scrise de demult, intepeneste pe umeri. Pasarea mortii isi canta chemarea din stalpul portii, iar inimioara are dor greu de dus. Vesnicia se chinuie sa se nasca, iar prin porii deschisi se strecoara ca o morfina cantec soptit de pe Iza si umbra de cetate elena. Vise negre si inchipuiri albe. Vinul, cel care impreuna cu painea s-a cladit in veac, face legamant tacut sub semnul alb presarat cu sare. Electra si Oreste au ucis, iar prada cutitelor au cazut Clitemnestra si Egist. Crima rituala s-a savarsit si plansul se opreste in gat, pentru a nu tulbura procesiunea. Ascunsa taina se desface privirii daruindu-se cu totul celui ce sta in asteptare, in umbra. Toate aceste minuni se intampla la doi pasi si cel care face ca lumile sa se nasca daruindu-le suflet si trup este actorul. O minune si el.

P.S. Cine a vazut “Electra” lui Mihai Maniutiu cu siguranta ca vrea s-o mai vada odata, iar cine n-a vazut-o, poate a devenit curios.

Digital natives

E altfel, oamenii sunt si vor fi altfel. Cei nascuti de 10-15 ani incoace, sa zic asa, au alte proiectii asupra lumii, au un altfel de control asupra informatiilor, au o alta structura de relationare cu lumea, cu ei insisi, cu tot ceea ce e in jurul lor. Pentru bunicii nostri intelepciunea salasluia in carte, iar cartea nu era un bun comun. Informatiile circulau in arii restranse si numai intre initiati. Urmatoarea generatie s-a catarat o treapta, iar şcoala a deschis noi orizonturi, noi lumi, noi asteptari. Astazi, cartea e la un clic distanta, orice informatie e accesibila, despre orice loc din lume, despre oricine, despre orice. Totul e la vedere, cu text, cu imagine, cu pareri si comentarii. Distantele s-au ars, comunicarea virtuala a atins cote greu de anticipat acum doua decenii. Termenul digital natives ii denumeste pe cei nascuti in era digitala, in care viteza este mai mare, informatiile sunt mai multe, posibilitatea de schimbare sta intr-un buton de la telecomanda, intr-un clic de mouse, sau in tastarea unui nou www. Ritmul de viata e alert, imaginile se succed cu repeziciune, varstele se ard si ele in viteza, informatia noua este permanent inlocuita de alta mai noua. Sunt destui si cei nenascuti in digitalizare, care s-au adaptat si se adapteaza noii lumi, dar in orice sens am lua-o, n-au cum sa le fie egali celor nascuti in era digitala, care se formeaza si se dezvolta ca oameni  in functie de butoane si comenzi. Scoala de azi ar trebui sa tina cont de digital natives si sa adapteze programele scolare in functie de realitatile lumii in care traim, sa formeze minti care sa foloseasca tehnologia, nu care să fie dominate si supuse tehnologiei. Si nu numai scoala. Managerii de maine vor fi din generatia digital natives, la fel si cercetatorii, creatorii sau orice alte categorii profesionale si nu numai.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: