Posts tagged “blog

Sunetele orasului

Obisnuinta face sa trecem printr-un oras si sa-i palpam semnele, arhitectura, cladirile, sa ne clatim ochii in albastrul vreunei case speciale sau sa interferam cu vreo placuta care ne aduce aminte de ceva, sau de cineva. Sub zodia complexa a vizualului ascundem imagine peste imagine, din care ne vom recompune mental, peste-o vreme, amintiri. Ce nu inregistram in sertarele de amintiri condensam, in mod cert, in camerele foto digitale si ingramadim mai apoi pe stickuri si discuri, sau intre rame. Locurile prin care umblam devin imagini, vorbim despre locurile pe care le-am vazut definindu-le in culori. Cum ar arata oare locurile prin care trecem, daca ar fi sa le definim prin sunetele lor? Sunt convins ca fiecare spatiu are o muzica proprie, are un amalgam de sunete care-l definesc, pe care le arhiveaza in mod particular si care-i confera autenticitate. Daca din punct de vedere vizual Mediasul nu este asemeni Sibiului sau Brasovului, dar nici Târgu-Mures nu este asemeni Clujului, sunt convins ca sunetul fiecarui oras este diferit de al altuia. Inchid ochii. In centrul Brasovului se aud pasi fermi, pasi multi, voci multicolore care se disting din grupuri aparent linistite, se aude respiratia Bisericii Negre si Piata Sfatului cum tresare usor la fiecare zbatere de aripa a porumbeilor. Clujul se aude duduind ca o locomotiva si alunga monotonia sub glas studentesc, viguros si proaspat. Din Gradina Botanica se aude cum trosnesc bobocii spre floare, iar de la Belvedere se aude serpuind Somesul. In Sibiu se aud filele intoarse in libraria din centru si cladirile vorbesc printr-o acustica cifrata in jazz, pe care e imposibil sa n-o auzi. Si Mediasul are sunetele lui. Fiecare loc are o muzica speciala, care intra sau nu in rezonanta cu muzica din interiorul nostru. Armonia dintre oameni si locuri e o partitura complexa.


Actorul

Din intunericul alunecos si perfid tasneste lumina lina, iar respiratia se ghemuieste intr-un ungher de suflet. Ritualul incepe, pe altarul de lemn se alcatuiesc pasii bine calculati, cu urme slefuite in ore si ore. Secunda este arc suspendat in timp de un fir de par si albastrul pur al gandului intrupat in cuvant se scurge dinspre lumina spre intuneric. Cuvantul, cel care a fost la inceput, taie aidoma cutitelor care sfasie turbate aerul dens de pe scena, iar ceasul s-a ascuns sub preaplinul sacadat al tobei cladite pe zongora. Glas tanguit se ingana sub strunele ceterii. Initierea incepe sub semnul dionisiac al paradisului patruns si tulburator continua pe treptele care duc spre infernul durerii si deznadejdii. Razbunarea incinge sangele si clocoteste sub semnul securii inchipuite in rosu pe piele. Sarutul, pecetea legamantului intru implinirea celor scrise de demult, intepeneste pe umeri. Pasarea mortii isi canta chemarea din stalpul portii, iar inimioara are dor greu de dus. Vesnicia se chinuie sa se nasca, iar prin porii deschisi se strecoara ca o morfina cantec soptit de pe Iza si umbra de cetate elena. Vise negre si inchipuiri albe. Vinul, cel care impreuna cu painea s-a cladit in veac, face legamant tacut sub semnul alb presarat cu sare. Electra si Oreste au ucis, iar prada cutitelor au cazut Clitemnestra si Egist. Crima rituala s-a savarsit si plansul se opreste in gat, pentru a nu tulbura procesiunea. Ascunsa taina se desface privirii daruindu-se cu totul celui ce sta in asteptare, in umbra. Toate aceste minuni se intampla la doi pasi si cel care face ca lumile sa se nasca daruindu-le suflet si trup este actorul. O minune si el.

P.S. Cine a vazut “Electra” lui Mihai Maniutiu cu siguranta ca vrea s-o mai vada odata, iar cine n-a vazut-o, poate a devenit curios.


Tot un fel de Babel

 Vorbim aceeasi limba si fiecare vorbim in limbi diferite. Politicienii vorbesc pe limba lor de douazeci de ani, ei intre ei, mai incet sau mai tare si nu-si aduc aminte de limba noastra ca o comoara decat atunci cand vin in fata celor multi pentru un nou mandat. In afara celor cateva zile de penitenta in fata multimilor nimeni nu-i intelege, poate nici ei intre ei nu se inteleg prin limbaj, dar in mod cert se inteleg prin semne. Semne pe care le deslusesc procurorii, atunci cand au chef si timp. La stiri se vorbeste o limba a deznadejdii, a calamitatilor, a lucrurilor care se intampla natural dar contra naturii, o limba de lemn care aduce tristete si dezolare. Limba vorbita la stirile de la ora la care altii obisnuiesc sa bea ceai e una seaca, departe de limba vorbita in tara reala, in acea Romanie capabila inca sa castige competitii internationale, sa nasca talente, sau sa produca idei. In scoli a devenit familiara o combinatie parsiva de abrevieri cu necunoscute cuvinte, care toate alcatuiesc o noua limba la adapostul pierderii identitatii intr-un ocean de www, pe strada se vorbeste mult si gureseala violenta sparge tiparele decentei. Pe limba siliconatelor, invitate in chilotei pe canapele in fata camerelor de luat vederi, cuvintele asa cum le stim au alte sensuri, de pilda ministru’ e numele vreunui manelist, deputat e vreun fotbalist, sau primarul e vreun jolly-joker. Delegatia FMI vorbeste pe limba ei, ai nostri traduc pe limba lor si cand sa intelegem si noi pe limba noastra nu mai e nimic de inteles. Am inaltat un turn Babel pe care o adiere de vant il poate pune gramada in orice secunda, lasand sa se vada ruinele mancate de carii ale unei natiuni care a uitat sa-si aprecieze valorile si identitatea. Vorbim aceeasi limba si fiecare vorbim in limbi diferite.


Zbor pe un cer violet

  Stim cum am fost, fara indoiala stim cum suntem, dar cum oare vom fi noi, cei de maine? Intr-un colt de lume infasurat in iarba si soare dulcea pasare a copilariei se dezmiarda la soare zambindu-le pustilor care bat mingea fara de griji. Mai tarziu, pasarea a zburat si iarba s-a acoperit de betoane si garaje. Cartile multicolore zambesc sfioase in raft si asteapta gandul ce le va dezmierda printre pagini. Tacere, nisipul din clepsidra a blestemat librariile, care au devenit camere goale si seci sau magazine in care se vand becuri, lumini artificiale. Penita se asterne cuminte la drumul descris prin litere desenate, care deschid lumi si ascund sentimente in scrisori. S-a mai stins un vis, tacanitul sec al unor butoane albe pe care sunt scrijelite litere a omorat tocul si calimara. Vioara maiastra plange cu lacrimi de inger si dantuie diavoleste la lumina lumanarilor, inganata de lumini si umbre, ganduri si fantezii. Zgomot, simulatoare, amplificatoare, volti si amperi, azi toata industria desfatatoare de urechi sta la cheremul lor inainte de a se inchina creatiei si talentului. Atat de departe si totusi, atat de aproape se unesc toate nazuintele de ieri, cu cele de azi, intr-o translatare obosita de timp, intr-un zbor pe un cer violet.  Ieri copii pe maidan, azi politicieni fara staif si cu multimi la usa care le cer sa-si aduca aminte de popor, ieri ingineri stagiari dornici sa schimbe lumea in bine, azi magnati cocotati pe afaceri suspecte, ieri oameni la locul lor, azi revoltati si marginalizati intr-o lume stinghera. S-au ars distante, s-au ars lumi, se rescriu fapte, se omoara mistere si se cladesc altele in loc, lumea clocoteste si nu mai are rabdare, iar ochii nevazuti din umbra vegheza mersul lumilor si proclama viata insingurata in cuburi de sticla. Stim cum am fost, stim cum suntem, dar cum oare vom fi? Maine…


Orasul care ucide vise

  Alcoolul ucide, tigara ucide, orasul ucide. Vise? “Viata in oras te deprima, te face obez, infertil si te poate imbolnavi de multe”, glasuia zilele trecute o stire care facea analiza decadentei urbanului prin prisma agresiunilor de tot felul, a poluarii, a sedentarismului, a vitezei aparente de trai, a sentimentului de singuratate in mijlocul lumii. E clar, orasul ucide. Cred ca unele o fac mai repede decat altele si ajung sa-si piarda oamenii recensamant dupa recensamant, sa piarda case, fabrici, strazi, pomi. Daca au chef de schimbari sau nu-si mai gasesc rostul intr-un loc, oamenii aparent ucisi de un oras renasc in alta parte, in alt oras, iar acesta poate sa-i ucida, sau nu, din nou. Visele moarte intr-un loc au capacitatea de a se regenera in altul. Unii oameni au capacitatea de a renaste in locuri diferite, de a prinde pulsul orasului care-i adopta si de a pune piatra peste piatra in construirea unor idei generoase pentru comunitate, iar fericirea si normalitatea vin si din implinirea unor astfel de vise. Altii se multumesc sa ramana ucisi, intr-un oras care an dupa an ucide tot mai multi si tot mai multe vise. Pentru unii nu-i absolut nicio problema sa traiasca intr-un oras care ucide si se ucide. Nu cred ca in chimia aceasta a uciderii lente cheia o au banii, pana la urma oamenii fac banii si tot oamenii dau masura lucrurilor de care au nevoie, prin alegerile pe care le fac, prin visele pe care le au, prin asteptarile pe care si le fauresc. Nu banii salveaza un oras, ci oamenii care stiu ce sa cumpere cu ei si care stiu sa-i inmulteasca si sa-i bage in sanatatea locului. Un loc sanatos are oameni sanatosi. Perspectiva unui oras care ucide e ingrijoratoare. Pentru unii. Aceleasi fete duble, aceleasi ganduri incurcate-n interese meschine, aceleasi strazi prafuite, mereu aceleasi personaje adunate la expozitii de vitrine goale si lansari de carti cu file nescrise. Orasul ucide. Vise?


Vineri dupa-amiaza

  Cartea lui Llosa se deschide alene la pagina, nu conteaza care. Oricum sunt in trecere si-mi face bine sa cobor in raiul de sub strada, sa simt aroma de ceai fierbinte si sa stiu ca ma cufund in linistea de cateva minute dintre personaje pe acorduri suple de Mozart, sau Bach, sau nu conteaza. Pierd printre lumile plasmuite de altii o ora, ba n-o pierd, o castig trecandu-mi mana peste zeci de titluri, unele stiute altele nestiute. Afara e furnicar de lume, la o terasa invesmantata in voal transparent se bea bere si se rade, cateva eleve chicotesc impartindu-si covrigi calzi cu mac in cealalta parte a strazii, un adolescent isi aprinde o tigara sub privirea necrutatoare a figurii de ghips cocotata in varful cladirii de cine stie cand. Trec pe langa cofetaria de unde vegheaza tumultul lumii din tavite nobile gustoase creaturi, cladirea albastra e cocheta si are o tandrete care te cheama sa-i vezi minunatiile. O sa vin, promit, mai ales ca-mi trage cu ochiul si muzeul nobil de langa. Ma strecor pe sub turn si vad prin geamul unui local cum atmosfera se insufleteste cu fiecare minut care aduce inserarea. Ceasul sparge linistea de portelan si gongul se prelinge duios peste piata. Lumini galbene, umbre stravezii. Amintiri din studentie, discutii, fum, o gura de bere si una de vodca. In curtea bisericii vegheaza tacuta statuita. Rece si neclintita. La doi pasi de ea e cald, cafeaua e de poveste si strudelul cu mere imi aduce aminte de glasul blajin al bunicii. Mai am timp, gala de arii din opere abia a inceput. Straduta timida si pietruita la fata, pasi, pod peste lumea adevarului si a neadevarului, lume discreta sau nu, piata mica luminata de jazz. “Salut! Ce faci, ai ajuns demult?”, se aude din spate. “Nu, de cateva minute. Hai la un ceai undeva”. Buna dispozitie, tihna. Amintiri si planuri. Vineri dupa-amiaza.


Tara din idei, cantec si culoare

  Sunt multi romani care se regasesc in ceea ce canta si spune Tudor Gheorghe, despre neam si tara. Tara vazuta printre strune, in doine, cantece vechi, balade, romante sau vorbe intelepte de cand s-a savarsit lumea, e un taram incredibil, pe care-l regasim la fiecare concert al minunatului artist. Cei care au avut ocazia sa-l asculte pe Dan Puric, fie pe scena, fie la televizor, sunt convins ca au avut revelatia unui neam plin de seva rodnica, de bogatie sufleteasca si valoare, care trece granita timpului. Tara, asa cum te face s-o gandesti Dan Puric, are trecut si viitor, ambele tragandu-si forta din esenta puternica a neamului. Sufletul mugur de fluier al Phoenicsilor a vibrat in pieptul multor romani si spre mirarea unora reverbereaza si astazi la aproape 4 decenii de cand s-a incrustat in vinil, renascand peste timp vitalitatea sufletului arhaic romanesc. Celelalte Cuvinte s-au rostuit in 3 decenii in destule suflete si minti si au creionat spatiul libertatii spiritului in grai romanesc. Coloana Infinitului, Biserica, Poarta sarutului, Masa Tacerii, traseul magistral pe care Brancusi l-a desenat pentru a dainui peste vreme cuprinde esenta bogatului spirit romanesc si revelatia unui spatiu ales. In “Sala pasilor pierduti” Sabin Balasa face o incursiune in adancul sufletului natiunii, iar cei care au ajuns la Iasi au simtit vibratia puternica transmisa prin forma si culoare. As putea continua cu astfel de exemple, artistii adevarati au darul de a se conecta la spiritul neamului si de a-i da caracter universal. In acelasi timp, ne ofera bucurie si ne aduc aminte de fiecare data de taramul pe care au cladit cei ce ne-au dat nume. Multi romani se regasesc in tara lui Tudor Gheorghe, a lui Dan Puric si a multor altora, dar la iesirea din sala de spectacol, din muzeu, din galerie devin prea blazati pentru a aduce acea tara si in Romania de azi. Inca, Romania cea adevarata ramane in cantece, in idei, in culoare si forma. Dar…cine stie?


Arca lui Noe si Arca noastra

  Ce lege o fi functionat pe Arca lui Noe? Laolalta purtati pe valuri elefanti si gandacei, lei si antilope, gaini si vulpi, iepuri si lupi, caini, soareci si pisici, toate creaturile pamantului musai ca au avut o lege de nu s-au starpit unele pe altele in veritabila lege a firii. Dincolo de povestile frumoase, vietuitoarele pamantului au trecut impreuna prin lupta apelor si au ajuns la liman dupa ce porumbelul le-a deschis calea cu o ramura de maslin. Tare mai seamana tara de azi cu Arca lui Noe! Plutim in deriva de zile multe si doar ideea unei luminite de la capatul lumii ne mai tine treaza speranta intr-o vreme mai buna. Ingramaditi in barca subrezita de nepasare si de talazurile inspumate, nu mai tinem cont de nimeni si de nimic. La umbra indoielii se naste furie, resentiment, razbunare si tot ce e mai rau in noi razbate in micile razboaie pentru nimic. Vietuitoarele au stat linistite, noi ne sfartecam. Cei care s-au cocotat pe spinarile incovoiate au ajuns la carma. Mai apoi au venit altii, unii i-au tras de picioare pe ceilalti si tot asa. Toti la fel, fara noima. Legea care functioneaza in scripte e una, in arca noastra Noe sta ghemuit intr-un colt, legea care traieste printre noi e alta. Cei mari calca in picioare adevarul celor mici, cantecul dulce al privighetorii nu se aude de gureseala gaitelor, cei tari jura stramb si cei slabi sunt striviti sub ghearele necrutatoare ale legii celor puternici. Toti laolalta plutim, asta e singura certitudine. Unii lupta pentru fiecare zi, altii si-au faurit vise despre locuri in care le-ar fi placut sa fie si spera la o noua zi, alta de fiecare data. Unora nici nu le pasa ca plutesc in deriva. Care deriva, e vreo chestie anormala, e ceva ciudat cu arca asta? In Arca lui Noe au crezut cu totii in acelasi vis, in arca noastra binele tuturor e o chestiune care lipseste cu desavarsire. Si e greu sa strabati marile si mai greu sa arunci ancora, atata timp cat fiecare ascunde alte tarmuri, de celalalt.


In & Out

Cuvintele insotesc uneori un tip de comportament si-i confera acestuia un dram de particularitate. Sau nu. Incercarile de a iesi din tipar sunt insotite de cuvinte, care sa descrie o stare de fapt si care sa dea greutate manifestarii. Iar cand cuvintele din Dex devin prea seci pentru a umple de sens anumite comportamente, starile se definesc cu imprumuturi din alte limbi. Iesirea dintr-un tipar inseamna de multe ori incadrarea in altele, asa ca originalitatea e de multe ori indoielnica. De pilda, am aflat zilele trecute ca e “In” sa-ti faci concediul sub soarele Africii si sa-ti arati pozele la birou printre colegii care au si ei aceleasi poze, dar e “Out” sa mergi la mare la romani. De asemenea, e “In” sa-ti iei haine de la mall, dar “Out” sa treci pragul magazinelor de cartier, e “In” sa citesti cartile usoare si la moda distribuite cu ziare si “Out” sa mergi la biblioteca, “In” e la all-inclusive, iar “Out” e la bunici. Tot “In” sunt pozele in fata unei cladiri noi si “Out” pozele din parc, coaforul care-ti ia sute de lei sa-ti tranteasca un coc din revista e “In”, iar prietena care te freza pana ieri e “Out”, Facebook e “In”, scrisorile sunt “Out”, conversatiile pe Skype sunt “In”, iar cele pe telefon sunt “Out”, toate momentele si trairile tale impartasite pe retelele de socializare sunt “In”, iar intimitatea si bucuria alaturi de cei dragi e fara indoiala “Out”. Inna si Lady Gaga sunt “In”, Mozart si The Beatles sunt “Out”, hot-dog e “In” alaturi de cartofii prajiti, cornul cu gem de casa pus de mama e “Out”, circul cotidian e “In”, eleganta si bunul simt sunt “Out”. Noaptea e “In”, ziua e “Out”. Romania cum o mai fi? “In” sau “Out”? Ca nu ma pot lamuri.


Johnny, un suflet ales

  Asemeni unui lutier care-si alege lemnul pentru a-l transforma in vioara, asa si Dumnezeu alege sufletele pe care mai apoi le trimite in lume pentru a naste cantec, vers, forma sau culoare. Dumnezeu atinge cu lumina un suflet si-l transforma in bucurie, pe care-o daruieste oamenilor.  Sufletul ales poarta printre oameni numele de artist. Artistul se naste cu har si desluseste taina sufletului omenesc, pe care-l mangaie, cate zile are pe pamant. Cand Dumnezeu crede de cuviinta ca artistul a ars destul isi cheama sufletul inapoi in cer. Ma intristez de fiecare data cand aud de moartea  vreunui artist, mai ales ca televiziunile se ingramadesc sa ne arate ultima carte citita, ultimul pahar, ultima pereche de sosete. Mi-a ramas in minte privirea trista a inegalabilului Gica Petrescu cu cateva luni inainte sa plece spre cer. Neras, singur si trist, intr-o casa goala aidoma unui azil de suflete muribunde. Omul, care a inveselit generatii de oameni si pe care il stiu chiar si copii care fac download de pe net, s-a stins incet. Zilele trecute m-a intristat moartea lui Johnny Raducanu, un alt rebel printre clape albe si negre si rumoare de contrabas. Acelasi tipar. O moarte discreta, departe de ochii lumii si de curiosii insetati de prime pagini cu manelisti si curve. Am citit undeva ca Johnny a murit de inima rea, scarbit de tot ce se intampla in jurul lui. Soarta artistilor romani dupa moarte le asigura celebritatea cateva zile si parca intr-o atmosfera complice ies la lumina filmari, interviuri, piese, dialoguri spumoase. Apoi… Prea des se aud remarci de genul “daca ar fi trait in America, in lumea civilizata undeva, ar fi fost mare de tot”. Au trait aici, au bucurat oamenii de aici, sunt aici, traiesc aici. Sunt mari si aici, asa cum ar fi fost acolo, doar ca uneori cei de-aici uita sa se bucure de ei.  Cum au trait, cum au murit, intrigi, lupte, barfe, nu mai conteaza. Sufletul ales lasa in urma bucurie.  Multumim  de toate clipele si notele magice, maestre Johnny Raducanu!


A trecut vara

  A trecut vara, vara a trecut, rasuna un refren de pe un disc pe care-l am de cand lumea si pe care-mi place sa-l descopar din cand in cand. Ruginiul apasator al frunzei se intrevede ca prin vis si tot mai departe e tumultul zilelor lungi si languroase, in care fara de vina ne-am rasfatat cu bratele goale pe sub cerul azur si soarele lui dogoritor. Cate planuri, cate idei, cate drumuri, cate pajisti, cati munti si cate mari incap intr-o vara? Nu mai sunt nici verile astea ce-au fost odata. Altadata zburau in aer cartile si caietele de scoala si vara se rasfira tacuta si lenesa pe toate dealurile din jurul orasului, la munte, la mare si negresit se oprea o saptamana-doua si in merii din spatele curtii bunicilor. Acum se apropie dintr-o data si pleaca pe furis, vine intotdeauna prea tarziu si oricum te prinde fara toate planurile bine facute si se carabaneste intotdeauna prea devreme, lasandu-ti nostalgia unei veri viitoare, in care iti ingramadesti deja toate bagajele cu vise neimplinite. Bine, la meteo se anunta o vara prelungita pana-n octombrie, ceea ce inseamna ca agonia se prelungeste vreo cateva zile, in care soarele se incapataneaza sa abdice si sa-si lase locul norilor plumburii, aducatori de picaturi de ploaie rece.  Mai sunt cateva zile in care porti tainele verii in vis si minunile ei ti le asterni cununa pe frunte, mai sunt cateva secunde pana spre ceasul toamnei desfrunzit. Da, da, asa e, toamna are miresmele ai adanci, dulci-amarui si purtator de taina ferecata a rodului e al treilea anotimp, dar stiti cum e…vara…dulcele anotimp fierbinte. Ajungem sa ne lipseasca ceva abia atunci cand acel ceva s-a dus, asa e firea noastra, bine ca anotimpurile isi tin locul prin rotatie si ne mai dau de fiecare data o sansa. Azi, insa, refrenul trist pluteste prin camera, a trecut vara, vara a trecut.


Poftiti la film!

Un eveniment care nu trebuie ratat: MECEFF Medias Cental European Film Festival “7+1” (A treia Europă), ediţia I Mediaş,

5-11 septembrie 2011

 In 5 septembrie, orele 16.00, in Piata Corneliu Coposu din fata Primariei, Mediasul spune MOTOR – Festivalului International de Film. Fanfara 10 Prajini va deschide evenimentul cu un concert, iar actorul Claudiu Bleont va prezenta un spectacol de stand–up comedy. Seara va continua cu proiectia in aer liber a filmului  “Cu Mahler la Psihiatru”, productie Germania 2010.


Clipa suspendata

  E vreun pacat daca te legi cu lanturi nevazute de-o farama de clipa si ramai suspdendat acolo pentru mai mult timp, la adapostul unei realitati candva sigure si fara de stresuri? Fiecare am trait clipa de aur a unei clpesidre care ne-a adus fata in fata cu implinirea unui vis, fiecare a trait cel putin o clipa de glorie, fiecare s-a simtit rege pentru o zi, doar ca pentru fiecare dintre noi trairile au fost altfel. Indivizibil si individual. Pentru unii clipa s-a prelungit si a devenit obisnuinta, pentru altii micile izbanzi au devenit demult istorie numai buna de scos din amintire in vremuri de indoiala si cumpana. In sinea ta ai nevoie de mult curaj pentru a te refugia aparent in implinirile de alta data, in sinea altora actul este unul de fuga si lasitate in fata realitatii imediate. Din linistea ta lucrurile se vad altfel, din tumultul lumii aparentul tau calm seamana izbitor de mult cu inocenta si naivitatea copilariei si esti taxat ca atare. Imatur. Hainele isi fac  datoria si semnalizeaza starea de spirit, parul valvoi sau tepos atrage simpatie sau dispret, cuvantul e real in lumea ta printre altii asemeni tie si e mucegait in tavernele in care se odihnesc ceilalti. In intimitatea nedestainuita nici celui mai apropiat gand fiecare isi construieste propria cetate, cu personaje iluzorii care vor fi mai apoi asteptate toata viata, sau cu personaje reale care se comporta in mod ideal. Diferenta dintre cetatea cladita in taina si cetatea pe care-o cladim in cotidian naste frustrarea si angoasa, pe care mai apoi tot noi ni le cenzuram in cautarea fericirii. Nu-i un pacat sa te legi cu lanturi nevazute de-o farama de clipa! In mod cert ii vei gasi in lumea suspendata pe altii asemeni tie, pe cei carora poti sa le vorbesti linistit in limba ta fara teama ca nu te vor intelege, la adapostul unei realitati candva sigure si fara de stresuri.


Minuni obisnuite

  Fiecare rasarit de soare e o minune, un diamant slefuit cu migala, pe care-l primim in dar cu ritmicitate netulburata de veacuri, din 24 in 24 de ore. Fiecare pas pe care-l facem e o minune a descoperirii centimetru cu centimetru a unui loc, neinsemnat de multe ori, pe care-l trecem sub imperiul obisnuintei. Fiecare privire aruncata peste crestetul muntilor, fiecare sclipire a talazurilor inspumate, fiecare gura de aer proaspat din diminetile incremenite in poveste, orice miros de floare instelata, toate sunt minuni. Minune e si surasul mamei, minune e si mana bunicului pe crestet, minune e nepasarea lumii ascunsa-n varf de deal atunci cand tolanit pe spate iei un fir de iarba-n colt de buza si astepti sa-ti treaca norii prin fata. Minune e numele fiecarei file de carte pe care o intoarcem ritmic, minune e si Mozart, care dezmiarda timpanul prin casca telefonului, minune e si poarta deschisa spre lumi apuse sau viitoare in toate muzeele mici si mari. Intr-o minunata rostuire a clipei ne intalnim cu soarele si intr-o alta clipa imbratisam minunat luna. Minune se scrie sarutul iubitei, minune se cheama amintirea nepieritoare ascunsa-n colt de suflet, minune se alinta-n orice strop al fiintei. Minune se cheama cuvantul rostit si viata alcatuita-n clipe insirate una langa, secunda dupa secunda, ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an. Ne-am obisnuit cu minunile de peste zi si vrem altceva. Cautam minuni, asteptam minuni si uitam ca fiecare rasarit de soare e o minune.


Vis de vacanta

 Lasa soarele sa te imbratiseze, indiferent unde te-ai afla, lasa cerul albastru sa-ti stea langa tampla oriunde ai merge, lasa ploaia calda sa-ti aduca aminte cat de minunat e anotimpul de foc, lasa grijile in urma si ascunde-te in linistite zile de vacanta. Din crestetul muntilor suri si pana in fierbinteala campiilor tarisoara noastra are multe sa ne arate, iar statornicia locurilor ar putea sa ne dea de gandit atunci cand ne cocosam sub  invazia cu mii de canale tv, e-mail, internet, telefon mobil, sms, messenger, i-phone. Piatra s-a slefuit in timp si s-a asezat cuminte in cetati, care au dainuit peste vreme, chiar daca celor care le-au pus temelie le-a fost uitat demult numele. Padurile sunt tot  codrii de arama, iar inorogii s-au deghizat in cai blanzi si pasc linistiti, netulburati de vremuri. Cantec pribeag si ancestral se inalta placut Domnului de la manastirile pierdute in timp, taranii din Poiana lui Iocan sunt tot acolo, iazurile intesate de peste sunt tot in poala dealurilor unde le-a stiut si Petru Rares. Pontus Euxinus isi freamata talazurile necontenit si peste vesnicia sa nu trece decat vantul, Dunarea se incapataneaza sa-si urmeze cursul neabatut, iar strasnicia Sfinxului vegheaza peste intreg cuprinsul tarii. Dacii si-au faurit sanctuare si cetati carora nici azi nu le stim secretele, castelele evului intunecat poarta si acum urme de pasi in ascunzatori secrete, Alba Iulia s-a intrupat in straie noi, luminile vremurilor se oglindesc in ochii pictati maiastru in tablouri asternute pe peretii galeriilor. Zice-se ca pe aceste meleaguri e zamislit dorul, strasnica intrupare a unui cuvant care concentreaza intr-o lacrima preaplinul savarsitului lumilor. Lasa soarele, lasa cerul, lasa ploaia, lasa vis de vacanţa. Tarisoara noastra are multe sa ne arate.


Ochii caselor

 Impaienjeniti sau nu, mai dichisiti sau terni, ochii caselor vegheaza linistiti din locul In care cerul se ingemaneaza cu tiglele. Cate nu le-au trecut prin fata si cum au ramas ei linistiti si ingropati in tacere. Martori incremeniti ai trecerii vremurilor printre oameni, ochii caselor au vegheat scurgerea nisipului in clepsidra si au fost strajerii devenirii cetatii. Ploaia de primavara le aduce mereu aminte de sufletul neinfricat al vechilor cavaleri ai burgului, invesmantati in zale stralucitoare, gata oricand de lupta. Soarele le desteapta vise cu bogatii neasemuite care se adunau in mijlocul cetatii in zi de targ, dar si cu struguri de aur ascunsi in inima cetatii. Vantul taios de toamna care suiera peste tigle le aduce aminte batranilor ochi despre vinul de odinioara si despre toate povestile tesute la ceas de seara in jurul ulciorului de pamant, iar primii fulgi de zapada trezesc din visare acorduri de menuet, tinute elegante de bal si miros de ceara din lumina aurita a lumanarilor asezate in jurul salilor de banchet. Taina lumilor din alte veacuri sigur va fi fost aflata, dar tacerea ochilor nu tradeaza nimic. Au fost vremuri in care meseriasii se uitau in ochii caselor pentru a le deslusi tainele si pentru a vedea arta veche a celor dinaintea lor, acum sunt tot mai putini cei care ridica privirea din bombeul pantofilor. In tacerea complice din inalt, de unde s-a vazut de atatea ori cresterea si descresterea lumilor si de unde au fost vegheati copiii, deveniti mai apoi parinti, bunici, oale si ulcele, timpul este egal in scurgere, fara emotii, fara tresarire, fara urma de indoiala. Dincolo de ochii coplesiti de umbre din inaltul caselor sta orasul. Cel care a fost, cel care este si cel care va fi.


Prim plan

 Fotbalistii n-au selectioner, paguba-n ciuperci, oricum suntem ciuca batailor si am devenit atat de sensibili de nu mai batem pe nimeni. Chiar si asa, fotbalul tine trena in prim plan si ne invadeaza casele cu Mitica, Gigi, Gica, Nasu si Piti. Daca Mutu isi sufla nasul e stire, daca Surdu isi face freza e stire, daca Dodel merge la dus e alta stire. Fetitele din Bucuresti stau in club si isi pudreaza varful nasucului cu pudra de mii de euro, pe care-i obtin prestand diverse intre asternuturile unor flacai, carora parintii le umplu conturile in fiecare zi. Si asta e musai de aratat in sute de emisiuni, prezentate de amicele de pat ale fetitelor pudrate-n varf de nas. A devenit virtute sa nu mai stii alfabetul si sa vorbesti dezacordat, dar sa-ti arati masina, siliconul din pectorali, botoxul din buze si chilotii de fite. Performanta trece neobservata, daca nu e pigmentata cu scandal, bate in cap, pumni in ochi, injuraturi si sange. Valoarea se estompeaza in fata lipsei de bun simt si a ridicolului. Intoxicati de porcarii suntem linistiti sistematic spunandu-ni-se ca scandalul vinde, ca oferta e in functie de cerere. Chiar asa sa fie? Daca s-ar uita unii mai atent ar vedea ca nu tot ce se intampla in tarisoara asta are iz de scandal si butaforie. De pilda, pun pariu ca in fiecare zi undeva in tara se intampla ceva important, un concert, un festival, un recital extraordinar, o expunere de idei a cuiva care are intr-adevar ceva de spus, un turneu de tenis de masa pentru copii, un concurs de arhitectura pentru studenti, o fapta buna pentru un camin de batrani. La Cluj s-a incheiat recent un stralucit festival de film, la Sibiu se aud inca ecourile excelentului festival de teatru, la Medias in zilele acestea se afla cei mai buni sahisti din lume. Acestea sunt lucrurile care fac imaginea Romaniei in lume si care ar trebui cu adevarat sa fie discutate in prim plan. Si aratate. 


Bunicii

 Ca orasean eram mandru nevoie mare in vremea balaiei copilarii sa pot merge cateva saptamani in vacanta la bunici. Intotdeauna ma asteptau acolo toate bunatatile pamantului iesite din mainile bunicii si mai ales drumetii pe toate dealurile, cotloane si poienile prin care ma purta bunicul. Asa am invatat ca cele mai bune rosii sunt cele pe care le iei direct din gradinuta din fata casei, cele mai bune placinte cu varza sunt cele asternute pe vatra cuptorului, cea mai buna apa e cea din tainice izvoare curgatoare din luminisuri si cele mai  bune mere cele sterpelite pe inserate din curtea vecinilor. Dincolo de toate pe bunica o regaseam mereu cu fata luminata si cu “dragii mamii” pe buze, iar pe bunicul mesterind mereu cate ceva dornic sa ne arate cine-i seful la el in ograda. Soarele parca stralucea altfel acolo in micul sat transilvan, cerul era parca mai albastru, ploile mai curate, vacanta mai lunga, iar timpul fara de moarte. Si oamenii imi pareau altfel, mai ales ca bunica ma invatase ca acolo la ei trebuie sa dau binete tuturor celor care-mi ies in cale. Bunica ma invata despre ingeri si-mi vorbea de Dumnezeul acela cu ochi blajini si barba alba, bunicul imi povestea nazbatiile tineretii lui cu rusi, nemti si razboi, bunica ma invata sa ma port mandru si curat la suflet, iar bunicul ma sfatuia mereu sa nu uit locurile din care-am plecat si sa iubesc pamantul pe care calc. An de an, vara de vara amintirile s-au adunat, lor li s-au asezat firele albe in par, iar mie abia au inceput sa-mi apara unele. Inca ne regasim la fel, ori de cate ori avem ocazia si ne mai ingaduie Dumnezeu. Eu, acel orasean mandru nevoie mare ca merg cateva zile la tara, ei, aceiasi bunici care-mi pun pe masa toate bunatatile pamantului si ma invata si acum ca a fi om e lucru mare.


Cantecul lemnului innobilat

  Mai intai a fost copacul, suav tesut strat peste strat in fibre nervoase, ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an. Cand natura si-a faurit indeajuns minunea ingropand in ea tril de pasari neasemuite si ascunzand printre cercuri fosnetul frunzelor si picur de roua, copacul s-a trezit intr-o dimineata mangaiat de mana maestrului aflat in cautarea reverberatiei perfecte. Lemnul s-a lasat sedus de promisiunea dainuirii peste timp si s-a ascuns o vreme intr-o magazie, unde a gasit stralucire de aur. Trupul sau s-a despicat mai apoi in fasii subtiri, iar mainile gingase ale mesterului l-au facut sa zambeasca. Cu trupul impartit in zeci de fasii, lemnul n-a uitat taina cantecului zavorat intre fibrele sale, iar maestrul si ucenicii sai l-au insemnat si l-au modelat cu intelepciune, l-au slefuit, l-au lacuit, i-au daruit strune fermecate si l-au imperecheat cu un arcus, neuitand sa iscaleasca in maduva lemnului numele breslei de lutieri. Innobilat, lemnul a primit numele de vioara. Vioara a vibrat in toata fibra sa la intalnirea cu arcusul si s-a obisnuit repede cu barbia sprijinita pe trupul ei si cu degetele firave capabile s-o stoarca de toate sunetele maiastre zavorate in firava ei faptura. Apoi s-au intamplat toate, primul cantec, prima iesire in lume, prima intalnire cu lumina voalata a lumanarilor din sala de concert, primele aplauze, calatorii, castele, regi, regine, concerte, povesti de dragoste, moarte, alte degete fermecate, alte lumi, alte drumuri, alta cutie, rivalitati, ambitii, durere, victorii. Povestea inca se scrie, iar vioara trece peste timp, exact cum i-a fost promis odata, demult.

La inceput a fost lemnul, pur si incarcat de taina naturii ascunsa in el. Mai apoi a venit cantecul. Intre lemn si cantec se scriu povestile, Corelli, Vivaldi, Paganini, Enescu, Voicu, Tomescu…


Contraste de cartier

  La colt de bloc o batranica isi desface cu grija caruciorul si scoate la iveala o galeata plina ochi cu multicolore crizanteme, proaspete si inmiresmate in ceata diminetii. Inca mai spera sa poata vinde cateva si sa cumpere o bucata de paine. Peste drum se aprind neoane multicolore si lumina cade bont peste celofanele care invelesc orhidee importate din te miri ce tara. Afacerea cu flori merge si asta se vede cand casa de bani se goleste in fiecare seara. La semafor, rosul isi instaleaza suveranitatea de cateva secunde si la linia de start se aseaza o Dacie obosita de preaplinul toamnelor la rand in care a batut ogoarele patriei. Stergatorul clipeste alene si nu mai da stralucire parbrizului. In aceeasi linie toarce agresiv un Jeep full-option, al carui sofer se scobeste in nas in timp ce-si ingramadeste in creieri tobe, tambaluri si voci guturale, care-i canta despre masina. Dincolo de trecerea de pietoni un barbat intre doua varste deschide cu grija usa intregii sale trude de cativa ani buni, un magazin, in care odinioara avea musterii din tot cartierul. La doi pasi de micul magazin se lafaie pe sute de metri patrati un supermarket, care mai intai a clipit stingher si mai apoi a sfarsit prin a ranji sec atunci cand clientii au umplut parcarea la maxim. Undeva in zona mai este si o scoala, care candva ducea faima orasului in toata lumea, prin sutele de copii care absolveau facultatea si nu uitau niciodata ca in cabinete de doctor sau birouri de avocatura sa-i laude pe dascalii care le-au pus creionul in mana. Scoala zace in agonie si tencuiala lasata de izbeliste se scurge lin de pe ziduri. In imediata vecinatate a scolii au rasarit ca ciupercile dupa ploaie luxoase sedii de firma, cu termopane, aer conditionat, garaj la subsol si angajati plictisiti de nimicul facut, dar satisfacuti pana peste poate de salarii colosale, prime cu orice ocazie inventata, beneficii si facilitati, excursii si cursuri de formare gratuita. In peisaj se mai zaresc urmele unei fabrici in care zeci de ani la rand si-au lasat sudoarea muncii mii de insi. Nu degeaba, ci lasand in urma lor mii, sute de mii de obiecte care si acum mai folosesc in casele din toata lumea. Treptat a cazut industria si oamenii au fost priponiti pe la casele lor, iar de fabrica s-a ales praful. In curtea unde odinioara se mestereau forme multicolore se vor inalta blocuri, iar bunicii nu vor mai avea unde sa le arate nepotilor ca au muncit. 


Ce aproape-i lumina!

  Suntem oameni rataciti prin schimbatoare vremuri, mereu in cautare de un strop de fericire, de o oaza de liniste care sa ne aduca siguranta. Asaltati si agresati informational din toate partile si pe toate canalele de cele mai noi cuceriri ale tehnicii, sau de te miri ce ciudatenii, uitam de cele mai multe ori sa ne bucuram. Ce departe-i lumina…Stiri de la ora cinci cu doua babe ticnite si trosnite de rachiu care si-au pus poalele-n cap si-au luat-o la goana prin sat, o clasa politica de chitibusari amatori de sarmalute-n foi de vita si caltabosi degustati musai langa plicuri doldora de euroi, suste ieftine cu vedete semifabricate carora le sare discul de li se impleticeste limba-n gura si li se desface decolteul blondelor dansatoare din decor. Trist spectacol al zilelor. Ce departe-i lumina… Puterea obisnuintei si acomodarea zilnica langa toate naravurile si stereotipurile ne atrofiaza simturile si ne putem bucura din ce in ce mai greu. Suntem conditionati, rupti de realitate si invatati sa iubim, sa gandim si sa ne bucuram la comanda. Pierdem sirul zilelor, pierdem ploi de vara, pierdem primaverile, pierdem rasariturile de soare, dar mai ales uitam apusul. Ce departe-i lumina…Intr-o sordida trecere de vreme n-am stat prea mult pe ganduri si am acceptat fara rezerve invitatia la o seara de folk. Lumina difuza, lume multa si pestrita, pahare intesate de bere si discutii involburate de prea-plinul unei zile aproape de final. Peste toti si peste toate si-a facut aparitia omul cu chitara. Si-a reglat elegant microfonul, si-a cerut scuze pentru cateva momente de intarziere. Cu un gest reflex trecut aproape neobservat si-a mangaiat tandru chitara pe grumaz spre oftatul scolaritelor de la prima masa. „Ce departe-i lumina…”, mi-a trecut din nou prin minte gandindu-ma la cat de greu ii va fi omului de pe scena micuta sa domoleasca publicul doar cu vraja simpla a coardelor vocale si strunele chitarii. Unu, doi, trei, patru, cantecele au inceput sa se lipeasca de timpane cu repeziciune. Nu numai ca se lipesc, ci bubuie direct in creier trezind din visare simturile. Lumea incremenita se desteapta abia dupa vreun sfert de ceas, asemeni unui boxer care a incasat un croseu si se reculege in corzi. Menestrelul isi face treaba de minune. Struna si versul ne aduc aminte de zane, cai inaripati, inorogi, iubite, de mare, de Vama, de Costinesti, de primul sarut, de ultima noapte. Ca prin minune viata capata alte sensuri, mult mai simple decat in tumultul cotidian. Brusc si instantaneu. Ce aproape-i lumina! Luminile rampei s-au stins dar inca in nari freamata miros de luna plina si de alge. Ajutati de menestrelul-vrajitor, o mana de oameni am primit in suflet pret de o clipa bucuria. Nu una fatarnica, nu una care sa ne umple buzunarul, nu una care sa ne ameteasca simturile, ci una mica si nevinovata, dar cat se poate de reala. Atat cat iti trebuie pentru a o lua din nou de la capat. O bucurie care sa te faca sa te gandesti ca lucrurile mici si neinsemnate sunt de nepretuit. Sarutul pe tampla iubitei, un mar din mana bunicii, surasul senin al mamei, soarele ascuns intre nori, o frunza aruncata de toamna in calea pasilor. Ce aproape-i lumina!


Un Paşte Fericit!

Va doresc sa aveti parte numai de bine, sa fiti sanatosi si voiosi si mai ales sa regasiti mereu in suflete speranta si increderea!
Sarbatori frumoase si linistite! Un Paşte Fericit!


Ganduri in echilibru

Cui ii folosesc gandurile negre? Ne plimbam in fiecare zi pe o sfoara perfect intinsa si intr-o mana tinem bucuriile si visele, iar in cealalta grijile si gandurile negre. Cat pastram un aparent echilibru intre ce tinem in mana stanga si in cea dreapta totul e bine, inaintam, mai repede, mai incet, cu pasi tremuranzi, cu genunchii moi, dar inaintam. Ne lovim de indoieli, ne contorsionam intr-o parte, dar ne regasim linistea intr-o vorba buna. Ne regasim echilibrul, ne inseninam privirea si mergem inainte. Din nefericire, societatea s-a obisnuit sa creeze tipare inestetice si murdare pe care le aplica intru sadirea de ganduri negre, iar sleahta de habotnici care impune modelele stirbe nu inceteaza sa dea tarcoale sforii pe care pendulam in echilibru. Lumea in care traim nu mai are rabdare si papusarii deghizati in iluzionisti din stanga si din dreapta sforii cotrobaie prin galantarele unei lumi perfect imaginate, care n-are nicio treaba cu realitatea si folosesc cliseele in scopul de a sadi si alimenta frici. Imagini ieftine, randuri prost alcatuite, chipuri deformate, agonie fara de extaz, umbre fara de lumina, o adevarata fabrica de facut ganduri negre ranjeste in fiecare zi la doi pasi de noi. Intr-o lume in care individualitatea si puterea de a discerne fluturii de viermi sunt amenintate si aruncate la colt suntem invadati de realitati inchipuite, care deseori imbraca chipuri de silicoane, vise desantate si asteptari contradictorii. Drama vine atunci cand ne pierdem echilibrul. Unii se agata cu disperare de sfoara si il regasesc, altii bantuie fara sa-l mai gaseasca niciodata. Cui ii folosesc gandurile negre?

 


Un alt fel de generozitate

Se lauda pe toate posturile de radio si televiziune si in toate revistele colorate de scandal ca au donat nu stiu cati bani Bisericii si mai apoi isi mangaie seriosi burdihanul si-si privesc sagalnic odraslele, pe care le invata sa fure mai abitir decat au facut-o ei. Se inchina seriosi in fata durerii vreunei mame, pe care destinul neputincios al fiului ei a marcat-o cu semnul neputintei si al disperarii si scapa de la masa aurita cateva firimituri, pe care mai apoi le proslavesc in emisiuni musai in direct si neaparat in prime-time. Se strang ganditori si privesc tencuiala muceda de pe peretii scolilor si mai apoi arunca cu teancul de bani publici spre mesteri, pe care-i incita la munca. Arunca zecile, sutele si miile de bani de oricare-or fi peste niste sferctodocti care le ingaima la petreceri numele amantelor desalate de bratari de aur si al fetelor de unspe’-doispe’  ani, pe care le marita cu unii de-ai lor si apar pe prima pagina a ziarelor drept modele de urmat, dar si la prima strigare in buletinele de stiri. Sunt generosi cu cei carora le curg balele scancind pe la portile castelelor de chirpici poleit cu aur si le trimit bezele si resturi de friptane pe care n-au mai putut sa le ingurgiteze.

Zilele trecute am gasit o carte intr-un loc, iar pe prima fila de sub coperta am gasit o insemnare aproape stearsa, facuta de mana, cu un creion negru: “Aceasta carte e o donatie. Mie mi-a folosit mai bine de 50 de ani si as fi fericit sa stiu ca si altii vor avea de invatat din paginile ei”. Fara semnatura. Un alt fel de generozitate.