Posts tagged “editorial

Cerul si timpul

poza Sunt multe cele care ni se aseaza in cale. Fete de portelan cu zambet fals de manechin, oglinzi sparte pe jumatate ce reflecta adevaruri neaflate inca, ganduri triste si vesele cu aroma de portocale, pesti colorati care plutesc pret de cateva clipe undeva in apropierea viselor, prieteni, maini intinse, suflete dragi, umbre de fum si raze de soare in dimineti mult prea tematoare de preaplinul unei lumi absorbite de propria trecere. Deasupra vegheaza cerul nesfarsit, in noi sapa tainic necrutatorul timp, iar alegerile si gandurile sunt doar framantari efemere menite sa subrezeasca increderea intr-o, oricum, iluzorie siguranta. Calea e una singura, incepe si se termina in punct fix, un perpetuum mobile de la intuneric la lumina. E singura lege care nu poate fi incalcata. Urmele pasilor se vor acoperi de nisip, va avea vantul grija, glasul ascunselor ganduri se va acoperi sub cupola unui urias clopot spart, va avea timpul grija. Aparent nesfarsita cale e plina de o ciudata insiruire, profeti mincinosi langa inocente ganduri, alb si negru, adevar langa iluzie si eroare, ura alaturi de dragoste, extreme care se resping si se atrag in acelasi timp, intr-un joc transparent si complex cu margele de sticla. Asceza de la intuneric spre lumina e o chestiune personala, ce tine intr-o oarecare masura de sansa, de gust si banuiesc, de un destin inghesuit pe o cale trasata intre rasarit si apus. Deasupra cerul, in noi, timpul. E singura lege.

Advertisements

Lucruri obisnuite

 Seara canta alene pe la geam inganata de sunetul plin de culoare al ploii. Absorbit de un text care nu se dadea deloc batut si asezat intr-o forma multumitoare nici n-am bagat de seama cand ai intrat. Doar mi-am gasit cafeaua calda si primitoare asezata in stanga si cativa biscuiti cu miere pe o farfurioara in dreapta monitorului. Asa m-am obisnuit de-o vreme. La fel cum m-am obisnuit sa te aud reprosandu-mi pentru a nu stiu cata oara ca iar am impanzit casa cu hainele pe care nicicum nu le nimeresc in dulap, dar pe care le gasesc zi de zi frumos asezate la locul lor, asa cum m-am obisnuit sa scormonesc pana la haos printre carti si discuri ca mai apoi sa le regasesc asezate in monumentala lor ordine. M-am deprins deja sa nu te mai intreb nimic atunci cand ajungi acasa si stiu ca n-ai chef de povesti. M-am obisnuit sa te vad zambind atunci cand eu ajung acasa incruntat de preaplinul vreunei zile dureros de enervanta si la randul meu am invatat sa zambesc. M-am obisnuit chiar sa ma enervezi atunci cand e clar ca nu am dreptate dar lupt orbeste pentru un adevar desantat. M-am obisnuit sa te privesc cum citesti si sa te stiu in spate urmarind cum se nasc cuvintele si notele muzicale si m-am mai obisnuit si cu ideea ca intr-o zi o sa te invat cum se prinde pe chitara nota do. M-am obisnuit deja sa-ti vad numele atunci cand suna telefonul si lucruri obisnuite-mi par si incapatanarile si lamentarile tale de peste zi. Seara canta alene pe la geam, dar ploaie incetase sa mai acompanieze cantecul intunecat. Nu m-as putea obisnui, insa, sa stiu ca as putea sa pierd intr-o zi toate aceste lucruri obisnuite.


Orasul care ucide vise

  Alcoolul ucide, tigara ucide, orasul ucide. Vise? “Viata in oras te deprima, te face obez, infertil si te poate imbolnavi de multe”, glasuia zilele trecute o stire care facea analiza decadentei urbanului prin prisma agresiunilor de tot felul, a poluarii, a sedentarismului, a vitezei aparente de trai, a sentimentului de singuratate in mijlocul lumii. E clar, orasul ucide. Cred ca unele o fac mai repede decat altele si ajung sa-si piarda oamenii recensamant dupa recensamant, sa piarda case, fabrici, strazi, pomi. Daca au chef de schimbari sau nu-si mai gasesc rostul intr-un loc, oamenii aparent ucisi de un oras renasc in alta parte, in alt oras, iar acesta poate sa-i ucida, sau nu, din nou. Visele moarte intr-un loc au capacitatea de a se regenera in altul. Unii oameni au capacitatea de a renaste in locuri diferite, de a prinde pulsul orasului care-i adopta si de a pune piatra peste piatra in construirea unor idei generoase pentru comunitate, iar fericirea si normalitatea vin si din implinirea unor astfel de vise. Altii se multumesc sa ramana ucisi, intr-un oras care an dupa an ucide tot mai multi si tot mai multe vise. Pentru unii nu-i absolut nicio problema sa traiasca intr-un oras care ucide si se ucide. Nu cred ca in chimia aceasta a uciderii lente cheia o au banii, pana la urma oamenii fac banii si tot oamenii dau masura lucrurilor de care au nevoie, prin alegerile pe care le fac, prin visele pe care le au, prin asteptarile pe care si le fauresc. Nu banii salveaza un oras, ci oamenii care stiu ce sa cumpere cu ei si care stiu sa-i inmulteasca si sa-i bage in sanatatea locului. Un loc sanatos are oameni sanatosi. Perspectiva unui oras care ucide e ingrijoratoare. Pentru unii. Aceleasi fete duble, aceleasi ganduri incurcate-n interese meschine, aceleasi strazi prafuite, mereu aceleasi personaje adunate la expozitii de vitrine goale si lansari de carti cu file nescrise. Orasul ucide. Vise?


Arca lui Noe si Arca noastra

  Ce lege o fi functionat pe Arca lui Noe? Laolalta purtati pe valuri elefanti si gandacei, lei si antilope, gaini si vulpi, iepuri si lupi, caini, soareci si pisici, toate creaturile pamantului musai ca au avut o lege de nu s-au starpit unele pe altele in veritabila lege a firii. Dincolo de povestile frumoase, vietuitoarele pamantului au trecut impreuna prin lupta apelor si au ajuns la liman dupa ce porumbelul le-a deschis calea cu o ramura de maslin. Tare mai seamana tara de azi cu Arca lui Noe! Plutim in deriva de zile multe si doar ideea unei luminite de la capatul lumii ne mai tine treaza speranta intr-o vreme mai buna. Ingramaditi in barca subrezita de nepasare si de talazurile inspumate, nu mai tinem cont de nimeni si de nimic. La umbra indoielii se naste furie, resentiment, razbunare si tot ce e mai rau in noi razbate in micile razboaie pentru nimic. Vietuitoarele au stat linistite, noi ne sfartecam. Cei care s-au cocotat pe spinarile incovoiate au ajuns la carma. Mai apoi au venit altii, unii i-au tras de picioare pe ceilalti si tot asa. Toti la fel, fara noima. Legea care functioneaza in scripte e una, in arca noastra Noe sta ghemuit intr-un colt, legea care traieste printre noi e alta. Cei mari calca in picioare adevarul celor mici, cantecul dulce al privighetorii nu se aude de gureseala gaitelor, cei tari jura stramb si cei slabi sunt striviti sub ghearele necrutatoare ale legii celor puternici. Toti laolalta plutim, asta e singura certitudine. Unii lupta pentru fiecare zi, altii si-au faurit vise despre locuri in care le-ar fi placut sa fie si spera la o noua zi, alta de fiecare data. Unora nici nu le pasa ca plutesc in deriva. Care deriva, e vreo chestie anormala, e ceva ciudat cu arca asta? In Arca lui Noe au crezut cu totii in acelasi vis, in arca noastra binele tuturor e o chestiune care lipseste cu desavarsire. Si e greu sa strabati marile si mai greu sa arunci ancora, atata timp cat fiecare ascunde alte tarmuri, de celalalt.


A trecut vara

  A trecut vara, vara a trecut, rasuna un refren de pe un disc pe care-l am de cand lumea si pe care-mi place sa-l descopar din cand in cand. Ruginiul apasator al frunzei se intrevede ca prin vis si tot mai departe e tumultul zilelor lungi si languroase, in care fara de vina ne-am rasfatat cu bratele goale pe sub cerul azur si soarele lui dogoritor. Cate planuri, cate idei, cate drumuri, cate pajisti, cati munti si cate mari incap intr-o vara? Nu mai sunt nici verile astea ce-au fost odata. Altadata zburau in aer cartile si caietele de scoala si vara se rasfira tacuta si lenesa pe toate dealurile din jurul orasului, la munte, la mare si negresit se oprea o saptamana-doua si in merii din spatele curtii bunicilor. Acum se apropie dintr-o data si pleaca pe furis, vine intotdeauna prea tarziu si oricum te prinde fara toate planurile bine facute si se carabaneste intotdeauna prea devreme, lasandu-ti nostalgia unei veri viitoare, in care iti ingramadesti deja toate bagajele cu vise neimplinite. Bine, la meteo se anunta o vara prelungita pana-n octombrie, ceea ce inseamna ca agonia se prelungeste vreo cateva zile, in care soarele se incapataneaza sa abdice si sa-si lase locul norilor plumburii, aducatori de picaturi de ploaie rece.  Mai sunt cateva zile in care porti tainele verii in vis si minunile ei ti le asterni cununa pe frunte, mai sunt cateva secunde pana spre ceasul toamnei desfrunzit. Da, da, asa e, toamna are miresmele ai adanci, dulci-amarui si purtator de taina ferecata a rodului e al treilea anotimp, dar stiti cum e…vara…dulcele anotimp fierbinte. Ajungem sa ne lipseasca ceva abia atunci cand acel ceva s-a dus, asa e firea noastra, bine ca anotimpurile isi tin locul prin rotatie si ne mai dau de fiecare data o sansa. Azi, insa, refrenul trist pluteste prin camera, a trecut vara, vara a trecut.