Posts tagged “lumina

Zbor pe un cer violet

  Stim cum am fost, fara indoiala stim cum suntem, dar cum oare vom fi noi, cei de maine? Intr-un colt de lume infasurat in iarba si soare dulcea pasare a copilariei se dezmiarda la soare zambindu-le pustilor care bat mingea fara de griji. Mai tarziu, pasarea a zburat si iarba s-a acoperit de betoane si garaje. Cartile multicolore zambesc sfioase in raft si asteapta gandul ce le va dezmierda printre pagini. Tacere, nisipul din clepsidra a blestemat librariile, care au devenit camere goale si seci sau magazine in care se vand becuri, lumini artificiale. Penita se asterne cuminte la drumul descris prin litere desenate, care deschid lumi si ascund sentimente in scrisori. S-a mai stins un vis, tacanitul sec al unor butoane albe pe care sunt scrijelite litere a omorat tocul si calimara. Vioara maiastra plange cu lacrimi de inger si dantuie diavoleste la lumina lumanarilor, inganata de lumini si umbre, ganduri si fantezii. Zgomot, simulatoare, amplificatoare, volti si amperi, azi toata industria desfatatoare de urechi sta la cheremul lor inainte de a se inchina creatiei si talentului. Atat de departe si totusi, atat de aproape se unesc toate nazuintele de ieri, cu cele de azi, intr-o translatare obosita de timp, intr-un zbor pe un cer violet.  Ieri copii pe maidan, azi politicieni fara staif si cu multimi la usa care le cer sa-si aduca aminte de popor, ieri ingineri stagiari dornici sa schimbe lumea in bine, azi magnati cocotati pe afaceri suspecte, ieri oameni la locul lor, azi revoltati si marginalizati intr-o lume stinghera. S-au ars distante, s-au ars lumi, se rescriu fapte, se omoara mistere si se cladesc altele in loc, lumea clocoteste si nu mai are rabdare, iar ochii nevazuti din umbra vegheza mersul lumilor si proclama viata insingurata in cuburi de sticla. Stim cum am fost, stim cum suntem, dar cum oare vom fi? Maine…

Advertisements

Ce aproape-i lumina!

  Suntem oameni rataciti prin schimbatoare vremuri, mereu in cautare de un strop de fericire, de o oaza de liniste care sa ne aduca siguranta. Asaltati si agresati informational din toate partile si pe toate canalele de cele mai noi cuceriri ale tehnicii, sau de te miri ce ciudatenii, uitam de cele mai multe ori sa ne bucuram. Ce departe-i lumina…Stiri de la ora cinci cu doua babe ticnite si trosnite de rachiu care si-au pus poalele-n cap si-au luat-o la goana prin sat, o clasa politica de chitibusari amatori de sarmalute-n foi de vita si caltabosi degustati musai langa plicuri doldora de euroi, suste ieftine cu vedete semifabricate carora le sare discul de li se impleticeste limba-n gura si li se desface decolteul blondelor dansatoare din decor. Trist spectacol al zilelor. Ce departe-i lumina… Puterea obisnuintei si acomodarea zilnica langa toate naravurile si stereotipurile ne atrofiaza simturile si ne putem bucura din ce in ce mai greu. Suntem conditionati, rupti de realitate si invatati sa iubim, sa gandim si sa ne bucuram la comanda. Pierdem sirul zilelor, pierdem ploi de vara, pierdem primaverile, pierdem rasariturile de soare, dar mai ales uitam apusul. Ce departe-i lumina…Intr-o sordida trecere de vreme n-am stat prea mult pe ganduri si am acceptat fara rezerve invitatia la o seara de folk. Lumina difuza, lume multa si pestrita, pahare intesate de bere si discutii involburate de prea-plinul unei zile aproape de final. Peste toti si peste toate si-a facut aparitia omul cu chitara. Si-a reglat elegant microfonul, si-a cerut scuze pentru cateva momente de intarziere. Cu un gest reflex trecut aproape neobservat si-a mangaiat tandru chitara pe grumaz spre oftatul scolaritelor de la prima masa. „Ce departe-i lumina…”, mi-a trecut din nou prin minte gandindu-ma la cat de greu ii va fi omului de pe scena micuta sa domoleasca publicul doar cu vraja simpla a coardelor vocale si strunele chitarii. Unu, doi, trei, patru, cantecele au inceput sa se lipeasca de timpane cu repeziciune. Nu numai ca se lipesc, ci bubuie direct in creier trezind din visare simturile. Lumea incremenita se desteapta abia dupa vreun sfert de ceas, asemeni unui boxer care a incasat un croseu si se reculege in corzi. Menestrelul isi face treaba de minune. Struna si versul ne aduc aminte de zane, cai inaripati, inorogi, iubite, de mare, de Vama, de Costinesti, de primul sarut, de ultima noapte. Ca prin minune viata capata alte sensuri, mult mai simple decat in tumultul cotidian. Brusc si instantaneu. Ce aproape-i lumina! Luminile rampei s-au stins dar inca in nari freamata miros de luna plina si de alge. Ajutati de menestrelul-vrajitor, o mana de oameni am primit in suflet pret de o clipa bucuria. Nu una fatarnica, nu una care sa ne umple buzunarul, nu una care sa ne ameteasca simturile, ci una mica si nevinovata, dar cat se poate de reala. Atat cat iti trebuie pentru a o lua din nou de la capat. O bucurie care sa te faca sa te gandesti ca lucrurile mici si neinsemnate sunt de nepretuit. Sarutul pe tampla iubitei, un mar din mana bunicii, surasul senin al mamei, soarele ascuns intre nori, o frunza aruncata de toamna in calea pasilor. Ce aproape-i lumina!