Posts tagged “milu oltean blog

Cerul si timpul

poza Sunt multe cele care ni se aseaza in cale. Fete de portelan cu zambet fals de manechin, oglinzi sparte pe jumatate ce reflecta adevaruri neaflate inca, ganduri triste si vesele cu aroma de portocale, pesti colorati care plutesc pret de cateva clipe undeva in apropierea viselor, prieteni, maini intinse, suflete dragi, umbre de fum si raze de soare in dimineti mult prea tematoare de preaplinul unei lumi absorbite de propria trecere. Deasupra vegheaza cerul nesfarsit, in noi sapa tainic necrutatorul timp, iar alegerile si gandurile sunt doar framantari efemere menite sa subrezeasca increderea intr-o, oricum, iluzorie siguranta. Calea e una singura, incepe si se termina in punct fix, un perpetuum mobile de la intuneric la lumina. E singura lege care nu poate fi incalcata. Urmele pasilor se vor acoperi de nisip, va avea vantul grija, glasul ascunselor ganduri se va acoperi sub cupola unui urias clopot spart, va avea timpul grija. Aparent nesfarsita cale e plina de o ciudata insiruire, profeti mincinosi langa inocente ganduri, alb si negru, adevar langa iluzie si eroare, ura alaturi de dragoste, extreme care se resping si se atrag in acelasi timp, intr-un joc transparent si complex cu margele de sticla. Asceza de la intuneric spre lumina e o chestiune personala, ce tine intr-o oarecare masura de sansa, de gust si banuiesc, de un destin inghesuit pe o cale trasata intre rasarit si apus. Deasupra cerul, in noi, timpul. E singura lege.

Advertisements

Lucruri obisnuite

 Seara canta alene pe la geam inganata de sunetul plin de culoare al ploii. Absorbit de un text care nu se dadea deloc batut si asezat intr-o forma multumitoare nici n-am bagat de seama cand ai intrat. Doar mi-am gasit cafeaua calda si primitoare asezata in stanga si cativa biscuiti cu miere pe o farfurioara in dreapta monitorului. Asa m-am obisnuit de-o vreme. La fel cum m-am obisnuit sa te aud reprosandu-mi pentru a nu stiu cata oara ca iar am impanzit casa cu hainele pe care nicicum nu le nimeresc in dulap, dar pe care le gasesc zi de zi frumos asezate la locul lor, asa cum m-am obisnuit sa scormonesc pana la haos printre carti si discuri ca mai apoi sa le regasesc asezate in monumentala lor ordine. M-am deprins deja sa nu te mai intreb nimic atunci cand ajungi acasa si stiu ca n-ai chef de povesti. M-am obisnuit sa te vad zambind atunci cand eu ajung acasa incruntat de preaplinul vreunei zile dureros de enervanta si la randul meu am invatat sa zambesc. M-am obisnuit chiar sa ma enervezi atunci cand e clar ca nu am dreptate dar lupt orbeste pentru un adevar desantat. M-am obisnuit sa te privesc cum citesti si sa te stiu in spate urmarind cum se nasc cuvintele si notele muzicale si m-am mai obisnuit si cu ideea ca intr-o zi o sa te invat cum se prinde pe chitara nota do. M-am obisnuit deja sa-ti vad numele atunci cand suna telefonul si lucruri obisnuite-mi par si incapatanarile si lamentarile tale de peste zi. Seara canta alene pe la geam, dar ploaie incetase sa mai acompanieze cantecul intunecat. Nu m-as putea obisnui, insa, sa stiu ca as putea sa pierd intr-o zi toate aceste lucruri obisnuite.


Doua jumatati

Unde se duc toate cele pe care la un moment dat le-am simtit? Durere, furie, iubire, frustrare, bucurie, intelegere, dezamagire, ura, speranta, incredere… Unde se duc toate gândurile, unde se ascund privirile furate si umbrele pe care le-am scos din tacere si le-am transformat in curcubee intr-o anume zi din calendar? Ascunse in noi, zilele si clipele sunt egale si nu mai tin cont de notiuni abstracte si logice de timp, ci sunt aproape mereu ghidate de stari si simtiri. Un ieri inegal cu azi si un maine, expresiv nascut pe experienta celor care se aduna, se cladesc in ceea ce ne place sa numim suflet. Traim rupti in doua jumatati, una dintre ele se vede si se judeca, iar cealalta e un malaxor al tuturor celor care trec prin noi. Eu sunt cel intors de luciul oglinzii, pe tine te vad cu ochii mei, eu sunt si cel de dincolo de geaca de blugi si tricoul cu scris alb, tu esti dincolo de chip, o suma de ganduri. Eu si cu tine ne intalnim in fiecare zi pe taramul unei lumi in care predomina convenientele, predomina sentimentele controlate si ale carei legi scrise stau, mai nou, sub semnul pozelor aşternute intr-o lume virtuala. Eu, cel care nu ma stiu din oglinda si tu, asa cum nici tu nu te recunosti in imagini, ne intalnim rar si doar pe taramuri in care nu lasam sa intre intunericul de afara. Eu cu ale mele, tu cu ale tale, intr-o zbatere rebela asemeni unui zbor frant al unui fluture de noapte. Jumatate adevar, jumatate convenienta. N-o sa te intrebi poate niciodata care e adevarul si care e convenienta, sau daca te intrebi o s-o faci la ceas soptit in jumatatea pe care nu o regasesti in reflexia luciului de apa. Picaturile de ploaie pot fi si lacrimi, un salut e si o experienta tactila, o vorba naste ganduri, un semn deschide poarta unor intelesuri. Doua jumatati, doua vise oarbe in cautarea luminii.


Llosa, in alt fel

S-a apropiat incet de birou, si-a trecut mana alene peste ziarele ingramadite asimetric si a suspinat. Oglinda nu minte, de fapt, n-a facut-o niciodata. S-a privit de dimineata atent, asa cum n-o mai facuse din primul an de facultate cand asculta demiurgii cuvantand in amvon despre puterea intelesului filata in taine filosofice. Unde e tanarul plin de idealuri de alta data, omul care visa sa schimbe scoarta inceata a lumii si sa invinga forta necrutatoare a timpului? S-a ales praful, iar cuvantul a obosit sub retina oarba a tubului catodic. In mintea omului prins in vraja cartilor nu mai salasluiesc decat conspiratii si rating, bani, putere si sfere de influenta. A naibii soarta.

“La birou am un sef idiot”, se aude spasmodic din play-listul care obsesiv se dezlantuie de luni pana vineri tarziu.E prea tanar sa mai sufere si prea tarsit de toate scandalurile din jur. Viseaza inca la usa deschisa care sa-l indemne sa-si faca in liniste meseria, asa cum ii place, cu pasiune si compasiune. A vrut asa de multe si din pacate i-au iesit atat de putine. Asemeni canarului cantator din colivia Phoenicsilor, trupa favorita a sefului sau obsedat de privirea din oglinda, a cazut ranit la prima incercare de a striga cerul. Si acolo a ramas, strivit de un albastru visat prea intens si uneori colorat de iluzia vestului.

Nu-i pasa deloc de campanii media, de revolutii, de industrii, de crize economice si de inginerii financiare. N-are chef de power-flower si nici de coloratul disco. Caderea bursei nu-l misca deloc si pare electrocutat de acordurile perverse ale unei trupe cu nume de hotel japonez, care l-au facut la un moment dat sa-si imagineze cum ar fi daca ar alunga monotonia cu un salt de la etajul zece al blocului, unde seara de seara fumeaza un chistoc in timp ce comunica pe chat cu diversi amici virtuali, pe care nu i-a cunoscut, nu-i cunoaste si nici nu-i va cunoaste niciodata.

Usile sunt momentan inchise, iar puntea dintre ascultatorul de demiurgi, canarul cantator si monotonul tacanit al tastelor in cautare de chat, nu se intrevede. Trei generatii se frang cautand un axis mundi departe de a fi gasit si nici viitorul nu pare a le oferi calea comuna de comunicare. Trei generatii se zbat lipsite de chef intr-un univers provincial plin de arome exotice, care reuneste laolalta fara nicio noima rating, complexe si vise aiurite. Oglinda nu minte, de fapt, n-a facut-o niciodata.


Diversitate intre rasarit si apus

  Intr-un colt de oras au inflorit trandafirii pe peticul de pamant din fata blocului, in curtea unei vile de pe deal gazonul proaspat taiat raspandeste miros crud. Intre blocurile intepenite in timp un copil isi incalta tenisii de 10 lei si isi cauta mingea de cauciuc, in acelasi timp pe terenul de tenis din partea opusa a orasului alt copil isi pune incaltarile de firma si strange la piept racheta de tenis de cateva sute de lei. Orasul pulseaza, soarele e la fel de stralucitor peste tot. Pe Corso se zgaiesc vitrine in care totul costa 3 lei, in centru o pereche de incaltari costa cat 5 alocatii. E coada la covrigii de 1 leu, dar si terasa care imprastie aer racoros peste clienti e plina. Vara n-are taine si-i imbratiseaza pe toti la fel. Intr-un apartament se fac bagaje si planuri pentru vacanta la mare, la un perete distanta, intr-o alta lume se coc planuri pentru o viata mai buna la munca peste hotare. Un autocar de turisti traverseaza grabit orasul spre mall-ul de la vreo 50 de kilometri departare, alti turisti se simt atrasi de taina luminii si fotografiaza de zor simboluri si insemne din alte veacuri. Umbra racoroasa din parcuri atrage deopotriva si pasionati de lectura si rumegatori de seminte. Unii vor pleca, altii vor ramane. Orasul palpita, iar prin venele sale se scurg in acelasi sens existente apasate de povara singuratatii, adieri de bucurie, crize de nervi, tradari in dragoste, orgolii marunte si uriase totodata, patimi, ura, iubire, devotament, creativitate, uitare, intelegere si mirare. Intr-un colt de salon fiul isi vegheaza mama in agonie, iar in curtea spitalului o familie fericita sarbatoreste nasterea unui urmas. Orasul traieste prin cei ce-au fost, prin cei ce sunt si prin cei ce vor veni. Cat de lunga e strafulgerarea de suflet de la rasarit pana la apus?