Posts tagged “milu oltean

Sunetele orasului

Obisnuinta face sa trecem printr-un oras si sa-i palpam semnele, arhitectura, cladirile, sa ne clatim ochii in albastrul vreunei case speciale sau sa interferam cu vreo placuta care ne aduce aminte de ceva, sau de cineva. Sub zodia complexa a vizualului ascundem imagine peste imagine, din care ne vom recompune mental, peste-o vreme, amintiri. Ce nu inregistram in sertarele de amintiri condensam, in mod cert, in camerele foto digitale si ingramadim mai apoi pe stickuri si discuri, sau intre rame. Locurile prin care umblam devin imagini, vorbim despre locurile pe care le-am vazut definindu-le in culori. Cum ar arata oare locurile prin care trecem, daca ar fi sa le definim prin sunetele lor? Sunt convins ca fiecare spatiu are o muzica proprie, are un amalgam de sunete care-l definesc, pe care le arhiveaza in mod particular si care-i confera autenticitate. Daca din punct de vedere vizual Mediasul nu este asemeni Sibiului sau Brasovului, dar nici Târgu-Mures nu este asemeni Clujului, sunt convins ca sunetul fiecarui oras este diferit de al altuia. Inchid ochii. In centrul Brasovului se aud pasi fermi, pasi multi, voci multicolore care se disting din grupuri aparent linistite, se aude respiratia Bisericii Negre si Piata Sfatului cum tresare usor la fiecare zbatere de aripa a porumbeilor. Clujul se aude duduind ca o locomotiva si alunga monotonia sub glas studentesc, viguros si proaspat. Din Gradina Botanica se aude cum trosnesc bobocii spre floare, iar de la Belvedere se aude serpuind Somesul. In Sibiu se aud filele intoarse in libraria din centru si cladirile vorbesc printr-o acustica cifrata in jazz, pe care e imposibil sa n-o auzi. Si Mediasul are sunetele lui. Fiecare loc are o muzica speciala, care intra sau nu in rezonanta cu muzica din interiorul nostru. Armonia dintre oameni si locuri e o partitura complexa.

Advertisements

Actorul

Din intunericul alunecos si perfid tasneste lumina lina, iar respiratia se ghemuieste intr-un ungher de suflet. Ritualul incepe, pe altarul de lemn se alcatuiesc pasii bine calculati, cu urme slefuite in ore si ore. Secunda este arc suspendat in timp de un fir de par si albastrul pur al gandului intrupat in cuvant se scurge dinspre lumina spre intuneric. Cuvantul, cel care a fost la inceput, taie aidoma cutitelor care sfasie turbate aerul dens de pe scena, iar ceasul s-a ascuns sub preaplinul sacadat al tobei cladite pe zongora. Glas tanguit se ingana sub strunele ceterii. Initierea incepe sub semnul dionisiac al paradisului patruns si tulburator continua pe treptele care duc spre infernul durerii si deznadejdii. Razbunarea incinge sangele si clocoteste sub semnul securii inchipuite in rosu pe piele. Sarutul, pecetea legamantului intru implinirea celor scrise de demult, intepeneste pe umeri. Pasarea mortii isi canta chemarea din stalpul portii, iar inimioara are dor greu de dus. Vesnicia se chinuie sa se nasca, iar prin porii deschisi se strecoara ca o morfina cantec soptit de pe Iza si umbra de cetate elena. Vise negre si inchipuiri albe. Vinul, cel care impreuna cu painea s-a cladit in veac, face legamant tacut sub semnul alb presarat cu sare. Electra si Oreste au ucis, iar prada cutitelor au cazut Clitemnestra si Egist. Crima rituala s-a savarsit si plansul se opreste in gat, pentru a nu tulbura procesiunea. Ascunsa taina se desface privirii daruindu-se cu totul celui ce sta in asteptare, in umbra. Toate aceste minuni se intampla la doi pasi si cel care face ca lumile sa se nasca daruindu-le suflet si trup este actorul. O minune si el.

P.S. Cine a vazut “Electra” lui Mihai Maniutiu cu siguranta ca vrea s-o mai vada odata, iar cine n-a vazut-o, poate a devenit curios.


Digital natives

E altfel, oamenii sunt si vor fi altfel. Cei nascuti de 10-15 ani incoace, sa zic asa, au alte proiectii asupra lumii, au un altfel de control asupra informatiilor, au o alta structura de relationare cu lumea, cu ei insisi, cu tot ceea ce e in jurul lor. Pentru bunicii nostri intelepciunea salasluia in carte, iar cartea nu era un bun comun. Informatiile circulau in arii restranse si numai intre initiati. Urmatoarea generatie s-a catarat o treapta, iar şcoala a deschis noi orizonturi, noi lumi, noi asteptari. Astazi, cartea e la un clic distanta, orice informatie e accesibila, despre orice loc din lume, despre oricine, despre orice. Totul e la vedere, cu text, cu imagine, cu pareri si comentarii. Distantele s-au ars, comunicarea virtuala a atins cote greu de anticipat acum doua decenii. Termenul digital natives ii denumeste pe cei nascuti in era digitala, in care viteza este mai mare, informatiile sunt mai multe, posibilitatea de schimbare sta intr-un buton de la telecomanda, intr-un clic de mouse, sau in tastarea unui nou www. Ritmul de viata e alert, imaginile se succed cu repeziciune, varstele se ard si ele in viteza, informatia noua este permanent inlocuita de alta mai noua. Sunt destui si cei nenascuti in digitalizare, care s-au adaptat si se adapteaza noii lumi, dar in orice sens am lua-o, n-au cum sa le fie egali celor nascuti in era digitala, care se formeaza si se dezvolta ca oameni  in functie de butoane si comenzi. Scoala de azi ar trebui sa tina cont de digital natives si sa adapteze programele scolare in functie de realitatile lumii in care traim, sa formeze minti care sa foloseasca tehnologia, nu care să fie dominate si supuse tehnologiei. Si nu numai scoala. Managerii de maine vor fi din generatia digital natives, la fel si cercetatorii, creatorii sau orice alte categorii profesionale si nu numai.


Tot un fel de Babel

 Vorbim aceeasi limba si fiecare vorbim in limbi diferite. Politicienii vorbesc pe limba lor de douazeci de ani, ei intre ei, mai incet sau mai tare si nu-si aduc aminte de limba noastra ca o comoara decat atunci cand vin in fata celor multi pentru un nou mandat. In afara celor cateva zile de penitenta in fata multimilor nimeni nu-i intelege, poate nici ei intre ei nu se inteleg prin limbaj, dar in mod cert se inteleg prin semne. Semne pe care le deslusesc procurorii, atunci cand au chef si timp. La stiri se vorbeste o limba a deznadejdii, a calamitatilor, a lucrurilor care se intampla natural dar contra naturii, o limba de lemn care aduce tristete si dezolare. Limba vorbita la stirile de la ora la care altii obisnuiesc sa bea ceai e una seaca, departe de limba vorbita in tara reala, in acea Romanie capabila inca sa castige competitii internationale, sa nasca talente, sau sa produca idei. In scoli a devenit familiara o combinatie parsiva de abrevieri cu necunoscute cuvinte, care toate alcatuiesc o noua limba la adapostul pierderii identitatii intr-un ocean de www, pe strada se vorbeste mult si gureseala violenta sparge tiparele decentei. Pe limba siliconatelor, invitate in chilotei pe canapele in fata camerelor de luat vederi, cuvintele asa cum le stim au alte sensuri, de pilda ministru’ e numele vreunui manelist, deputat e vreun fotbalist, sau primarul e vreun jolly-joker. Delegatia FMI vorbeste pe limba ei, ai nostri traduc pe limba lor si cand sa intelegem si noi pe limba noastra nu mai e nimic de inteles. Am inaltat un turn Babel pe care o adiere de vant il poate pune gramada in orice secunda, lasand sa se vada ruinele mancate de carii ale unei natiuni care a uitat sa-si aprecieze valorile si identitatea. Vorbim aceeasi limba si fiecare vorbim in limbi diferite.


Zbor pe un cer violet

  Stim cum am fost, fara indoiala stim cum suntem, dar cum oare vom fi noi, cei de maine? Intr-un colt de lume infasurat in iarba si soare dulcea pasare a copilariei se dezmiarda la soare zambindu-le pustilor care bat mingea fara de griji. Mai tarziu, pasarea a zburat si iarba s-a acoperit de betoane si garaje. Cartile multicolore zambesc sfioase in raft si asteapta gandul ce le va dezmierda printre pagini. Tacere, nisipul din clepsidra a blestemat librariile, care au devenit camere goale si seci sau magazine in care se vand becuri, lumini artificiale. Penita se asterne cuminte la drumul descris prin litere desenate, care deschid lumi si ascund sentimente in scrisori. S-a mai stins un vis, tacanitul sec al unor butoane albe pe care sunt scrijelite litere a omorat tocul si calimara. Vioara maiastra plange cu lacrimi de inger si dantuie diavoleste la lumina lumanarilor, inganata de lumini si umbre, ganduri si fantezii. Zgomot, simulatoare, amplificatoare, volti si amperi, azi toata industria desfatatoare de urechi sta la cheremul lor inainte de a se inchina creatiei si talentului. Atat de departe si totusi, atat de aproape se unesc toate nazuintele de ieri, cu cele de azi, intr-o translatare obosita de timp, intr-un zbor pe un cer violet.  Ieri copii pe maidan, azi politicieni fara staif si cu multimi la usa care le cer sa-si aduca aminte de popor, ieri ingineri stagiari dornici sa schimbe lumea in bine, azi magnati cocotati pe afaceri suspecte, ieri oameni la locul lor, azi revoltati si marginalizati intr-o lume stinghera. S-au ars distante, s-au ars lumi, se rescriu fapte, se omoara mistere si se cladesc altele in loc, lumea clocoteste si nu mai are rabdare, iar ochii nevazuti din umbra vegheza mersul lumilor si proclama viata insingurata in cuburi de sticla. Stim cum am fost, stim cum suntem, dar cum oare vom fi? Maine…


Orasul care ucide vise

  Alcoolul ucide, tigara ucide, orasul ucide. Vise? “Viata in oras te deprima, te face obez, infertil si te poate imbolnavi de multe”, glasuia zilele trecute o stire care facea analiza decadentei urbanului prin prisma agresiunilor de tot felul, a poluarii, a sedentarismului, a vitezei aparente de trai, a sentimentului de singuratate in mijlocul lumii. E clar, orasul ucide. Cred ca unele o fac mai repede decat altele si ajung sa-si piarda oamenii recensamant dupa recensamant, sa piarda case, fabrici, strazi, pomi. Daca au chef de schimbari sau nu-si mai gasesc rostul intr-un loc, oamenii aparent ucisi de un oras renasc in alta parte, in alt oras, iar acesta poate sa-i ucida, sau nu, din nou. Visele moarte intr-un loc au capacitatea de a se regenera in altul. Unii oameni au capacitatea de a renaste in locuri diferite, de a prinde pulsul orasului care-i adopta si de a pune piatra peste piatra in construirea unor idei generoase pentru comunitate, iar fericirea si normalitatea vin si din implinirea unor astfel de vise. Altii se multumesc sa ramana ucisi, intr-un oras care an dupa an ucide tot mai multi si tot mai multe vise. Pentru unii nu-i absolut nicio problema sa traiasca intr-un oras care ucide si se ucide. Nu cred ca in chimia aceasta a uciderii lente cheia o au banii, pana la urma oamenii fac banii si tot oamenii dau masura lucrurilor de care au nevoie, prin alegerile pe care le fac, prin visele pe care le au, prin asteptarile pe care si le fauresc. Nu banii salveaza un oras, ci oamenii care stiu ce sa cumpere cu ei si care stiu sa-i inmulteasca si sa-i bage in sanatatea locului. Un loc sanatos are oameni sanatosi. Perspectiva unui oras care ucide e ingrijoratoare. Pentru unii. Aceleasi fete duble, aceleasi ganduri incurcate-n interese meschine, aceleasi strazi prafuite, mereu aceleasi personaje adunate la expozitii de vitrine goale si lansari de carti cu file nescrise. Orasul ucide. Vise?


Vineri dupa-amiaza

  Cartea lui Llosa se deschide alene la pagina, nu conteaza care. Oricum sunt in trecere si-mi face bine sa cobor in raiul de sub strada, sa simt aroma de ceai fierbinte si sa stiu ca ma cufund in linistea de cateva minute dintre personaje pe acorduri suple de Mozart, sau Bach, sau nu conteaza. Pierd printre lumile plasmuite de altii o ora, ba n-o pierd, o castig trecandu-mi mana peste zeci de titluri, unele stiute altele nestiute. Afara e furnicar de lume, la o terasa invesmantata in voal transparent se bea bere si se rade, cateva eleve chicotesc impartindu-si covrigi calzi cu mac in cealalta parte a strazii, un adolescent isi aprinde o tigara sub privirea necrutatoare a figurii de ghips cocotata in varful cladirii de cine stie cand. Trec pe langa cofetaria de unde vegheaza tumultul lumii din tavite nobile gustoase creaturi, cladirea albastra e cocheta si are o tandrete care te cheama sa-i vezi minunatiile. O sa vin, promit, mai ales ca-mi trage cu ochiul si muzeul nobil de langa. Ma strecor pe sub turn si vad prin geamul unui local cum atmosfera se insufleteste cu fiecare minut care aduce inserarea. Ceasul sparge linistea de portelan si gongul se prelinge duios peste piata. Lumini galbene, umbre stravezii. Amintiri din studentie, discutii, fum, o gura de bere si una de vodca. In curtea bisericii vegheaza tacuta statuita. Rece si neclintita. La doi pasi de ea e cald, cafeaua e de poveste si strudelul cu mere imi aduce aminte de glasul blajin al bunicii. Mai am timp, gala de arii din opere abia a inceput. Straduta timida si pietruita la fata, pasi, pod peste lumea adevarului si a neadevarului, lume discreta sau nu, piata mica luminata de jazz. “Salut! Ce faci, ai ajuns demult?”, se aude din spate. “Nu, de cateva minute. Hai la un ceai undeva”. Buna dispozitie, tihna. Amintiri si planuri. Vineri dupa-amiaza.