Cantecul lemnului innobilat
Mai intai a fost copacul, suav tesut strat peste strat in fibre nervoase, ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an. Cand natura si-a faurit indeajuns minunea ingropand in ea tril de pasari neasemuite si ascunzand printre cercuri fosnetul frunzelor si picur de roua, copacul s-a trezit intr-o dimineata mangaiat de mana maestrului aflat in cautarea reverberatiei perfecte. Lemnul s-a lasat sedus de promisiunea dainuirii peste timp si s-a ascuns o vreme intr-o magazie, unde a gasit stralucire de aur. Trupul sau s-a despicat mai apoi in fasii subtiri, iar mainile gingase ale mesterului l-au facut sa zambeasca. Cu trupul impartit in zeci de fasii, lemnul n-a uitat taina cantecului zavorat intre fibrele sale, iar maestrul si ucenicii sai l-au insemnat si l-au modelat cu intelepciune, l-au slefuit, l-au lacuit, i-au daruit strune fermecate si l-au imperecheat cu un arcus, neuitand sa iscaleasca in maduva lemnului numele breslei de lutieri. Innobilat, lemnul a primit numele de vioara. Vioara a vibrat in toata fibra sa la intalnirea cu arcusul si s-a obisnuit repede cu barbia sprijinita pe trupul ei si cu degetele firave capabile s-o stoarca de toate sunetele maiastre zavorate in firava ei faptura. Apoi s-au intamplat toate, primul cantec, prima iesire in lume, prima intalnire cu lumina voalata a lumanarilor din sala de concert, primele aplauze, calatorii, castele, regi, regine, concerte, povesti de dragoste, moarte, alte degete fermecate, alte lumi, alte drumuri, alta cutie, rivalitati, ambitii, durere, victorii. Povestea inca se scrie, iar vioara trece peste timp, exact cum i-a fost promis odata, demult.
La inceput a fost lemnul, pur si incarcat de taina naturii ascunsa in el. Mai apoi a venit cantecul. Intre lemn si cantec se scriu povestile, Corelli, Vivaldi, Paganini, Enescu, Voicu, Tomescu…
milu oltean 